de Victor Grigore, Webphoto.ro

În 1937, când Areţia Tătărescu i-a propus realizarea ansamblului de la Târgu-Jiu, Constantin Brâncuşi era deja spre finalul odiseei care îl purtase din satul vecin Hobiţa, la Paris şi New York, pentru a revoluţiona arta contemporană. Văduvele ostaşilor căzuţi în primul război mondial doreau să comemoreze printr-un monument sacrificiul celor care participaseră astfel la înfăptuirea României Mari. Aşa că Liga Naţională a Femeilor Gorjene a apelat la Brâncuşi, stabilit la Paris, deja un sculptor consacrat şi luat ca model de alţi artişti.

Brâncuşi, care trăise în acest oraş câţiva dintre anii dificilei sale adolescenţe, muncind pentru a se întreţine la vârste la care alţi copii făceau şcoala primară, a gândit proiectul pornind de la peisajul local. Punctul de pornire a fost chiar râul Jiu, pe malul căruia s-au dat luptele cu nemţii din primul război mondial. La doar câţiva metri de apa Jiului e amplasată prima componentă a tripticului: Masa Tăcerii.

Deşi coloana a fost prima construită în cei doi ani cât au durat lucrările, ea este punctul culminant al unei naraţiuni alegorice foarte ambiţioase, care trece prin momentele esenţiale ale vieţii umane, implicând elementele fundamentale ale universului: apa, pământul, focul, aerul, dar şi oraşul însuşi.

E o întreprindere grandioasă, în simplitatea genială a componentelor ei, care a făcut din Târgu-Jiu un muzeu în aer liber. Între Masa Tăcerii şi Coloana Recunoştinţei fără Sfârşit e o distanţă de 1 kilometru şi 275 m, pe o axă care porneşte de la malul Jiului şi include biserica oraşului. Darul pe care Brâncuşi l-a făcut oraşului gorjean a fost însă apreciat mult prea târziu la justa lui valoare. În anii 50, la scurtă vreme după ocupaţia sovietică, emblema oraşului Târgu-Jiu a fost chiar la un pas de a fi demolată. Comuniştii detestau arta modernă, pe care o considerau decadentă şi fără funcţie propagandistică şi de educare a maselor, iar Brâncuşi, un transfug cu frământări religioase, era foarte uşor de încadrat în portretul duşmanului de clasă.

Dacă nu a fost dărâmat, ansamblul memorial a fost practic mutilat prin dezvoltarea ulterioară a oraşului. Între Columnă şi parcul în care se află Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului s-a interpus un cartier haotic de locuinţe şi o cale ferată. Rămâne totuşi evidentă axa dintre acestea, care străbate altarul bisericii Sfinţii Apostoli, mergând de la apus la răsărit.

Semnificaţiile Mesei Tăcerii sunt multiple, pornind de la ideea de reculegere a celor ce urmează să plece pe front, o ultimă masă în familie, până la analogia cu Cina cea de Taină, cu Mântuitorul în mijloc, înconjurat de cei 12 apostoli. Nu poate fi neglijată nici trimiterea la ideea de timp, căci dacă privim de sus masa din calcar seamănă cu cadranul unui ceas, iar cele 12 scaune dispuse circular au forma unor clepsidre. Deşi chiar dispunerea elementelor ar trebui să ne atragă atenţia că nu e vorba de o construcţie cu utilitate practică (scaunele sunt dispuse prea departe de masă pentru a putea fi anatomic utilizabile), mulţi vizitatori le tratează ca pe piese de mobilier şi ignoră din pacate atitudinea pioasă pe care o presupune acest monument funerar în cele din urmă. Masa are un diametru de 2,15 m. Scaune în aceeaşi formă de clepsidră se găsesc şi pe aleea dintre masă şi poartă, poate pentru a-i simboliza pe cei care asistă la eroismul soldaţilor comemoraţi.

Poarta sărutului e un arc de triumf, probabil un triumf al vieţii asupra morţii, construit din piatră poroasă dintr-o carieră din Banpotoc, judeţul Gorj. E primul element cu care iau contact vizitatorii care intră în parcul din Târgu Jiu, aflându-se la câţiva metri de intrare. Sărutul, sculptura din tinereţe care a marcat despărţirea de Auguste Rodin, e sublimată în cel mai înalt grad în cercul despărţit în două jumătăţi verticale de pe picioarele arcului. Poarta e masivă, are o grosime de 1,69, fiind mai mult lată decât înaltă. Pe cele două picioare înalte de 5 m, stă o arhitravă de 6,45 m. La cioplirea porţii au participat şi meşterii Ion Alexandrescu si Golea din Dobrita. Sculptorul mărturisea că şi-a dorit reluarea temei sărutului, într-o poartă prin care să se poată trece dincolo.

Trecând prin poartă, călătorul are de mers prin oraş, ca într-o călătorie iniţiatică prin viaţă, pe un drum drept care duce la biserică. De la biserica Sfinţii Apostoli mai sunt doar câteva sute de metri până la ascensiunea pe care o sugerează punctul culminant al acestui triptic: Coloana recunoştinţei fără sfârşit. O veritabilă scară a lui Iacob, pe care îngerii se urcă şi coboară, o creaţie care te obligă să îţi ridici privirea spre cer. Succesiunea de elemente care se repetă i-a atras numele de Coloana infinită şi, mai apoi, s-a generalizat denumirea eronată de Coloana infinitului.

Coloana fără sfârşit, sau columna, are o înălţime de aproape 30 m, fiind alcătuită din 17 module, pe care Brâncuşi le denumea mărgele. Realizarea ei practică nu îi aparţine sculptorului, ci unui colectiv de la Atelierele Centrale din Petroşani. Coordonarea i-a aparţinut inginerului de structuri Ştefan Georgescu-Gorjan, secondat de inginerul Nicolae Hasnaş (pentru calculele de rezistenţă), maistrul-sef Ion Romoşan (execuţia stâlpului central) şi maistrul tâmplar Carol Flisec (sculptarea în lemn a modulului de bază). Întreaga construcţie, aşezată pe o fundaţie din beton, cântăreşte 29 de tone şi e realizată din fontă suflată cu alamă.

Brâncuşi ţine să sublinieze că operele sale nu sunt abstracte, ele căutând esenţa lucrurilor, ideea din spatele formei exterioare, deci un realism lăuntric. Formele sculptate de el în lemn, marmură şi bronz sunt rafinate, până la idealizare.
Ansamblul de la Târgu-Jiu e punctul culminant al unui destin artistic impresionant. Brâncuşi a realizat primele sale sculpturi pe când era cioban în satul său natal, Hobiţa, judeţul Gorj. Erau obiecte de uz casnic – linguri de lemn ornamentate, ciubăre, porţi şi alte obiecte cu motive populare antropomorfe, zoomorfe şi vegetale, care îl vor însoţi în periplul său artistic ulterior.

A lucrat încă din copilărie, departe de părinţi ca ucenic, zarzavagiu şi ajutor, condiţia modestă nepermiţându-i nici măcar o educaţie elementară. Când a fost recomandat pentru şcoala de arte şi meserii, a trebuit să înveţe să scrie şi să citească de unul singur, la 20 de ani. Din sculpturile în lemn s-a întreţinut la Viena, Munchen şi Bucureşti, unde a urmat facultatea de Arte Plastice. La Paris a călătorit mai mult pe jos, înflăcărat de ideile curajoase ale avangardistului Auguste Rodin, dar, ca şi la Bucureşti, a urmat conştiincios lecţiile profesorilor săi conservatori, ca Antonin Mercie. În timpul studiilor de la Ecole des Beaux-Arts a avut şi prima sa expoziţie la Paris.

Prima sa operă în care se regăsesc formele simplificate ale modernismului e strong>Rugăciunea, un monument funerar din cimitirul din Buzău. Sărutul e prima sa sculptură reprezentativă, marcată încă de influenţa operei omonime a lui Auguste Rodin, dar modul în care sunt reprezentate cele două personaje aminteşte de arta naivă populară, având un grad de abstractizare incomparabil mai mare decât la sculptorul francez. Deja Brâncuşi devenise un model în lumea artistică, preluat de Amedeo Modigliani şi alţi artişti. Dupa Sărutul, un alt moment important e Cuminţenia Pământului, cu aceleaşi reverberaţii populare arhaice, în postura unei femei ghemuite într-o aşteptare înfrigurată şi apăsătoare.

Probabil tot din cultura populară a preluat şi motivul oului, ca simbol al începutului, pe care îl va transforma într-o esenţă a formei în Muza adormită şi în Începutul Lumii, un ou şlefuit din marmură, fără alte ornamentaţii. Din legendele româneşti a luat motivul păsării şi al zborului, din ce în ce mai abstractizat în Pasărea Măiastră, lucrată în nu mai puţin de 28 de variante succesive, la început în marmură, pentru a culmina cu silueta în bronz, de o perfecţiune divină, a Păsării în spaţiu. Pentru prima dată în istoria artei, statuarul, caracterizat prin imobilitate, masivitate şi greutate, avea dinamism şi surprindea ideea de mişcare şi devenirea.

Lucrările sale produceau deja scandal internaţional, cum a fost cazul Prinţesei X a cărei siluetă cu detalii falice a fost retrasă de la expoziţia de la Paris în urma protestelor. Mai mult, sublima sa lucrare Pasărea în spaţiu, o siluetă esenţializată până la forma unei pene, a fost sechestrată de autorităţile vamale americane, iar timp de doi ani Brâncuşi s-a judecat cu acestea pentru a demonstra că e vorba de o operă de artă şi nu de un echipament industrial introdus clandestin în ţară.

Domnişoara Pogany revoluţionează abordarea portretului în sculptură, formele sunt de maximă eleganţă, mâinile, care cuprind chipul dau o senzaţie cvasicoregrafică, în timp ce fizionomia e esenţializată doar la expresivitatea ochilor. Muza acestei sculpturi în bronz, reluată şi ea în câteva variante e pictoriţa Margit Pogany.

Deşi e considerat părintele sculpturii moderne, Constantin Brâncuşi stăpânea la perfecţie tehnicile necesare creării unor sculpturi clasice, o dovedesc busturile din tinereţe ale lui: Laocoon, Vitellius, Carol Davila şi detaliile anatomice ale Ecorseului, redate cu fidelitate. “Eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor”, spunea artistul.

Brâncuşi şi-a lăsat prin testament atelierul şi circa 80 de sculpturi Statului Român, dar guvernul comunist, care considera arta lui decadentă, mistică şi needucativă pentru clasa muncitoare i-a refuzat acest dar, motiv pentru care aceste opere se află în Centrul Pompidou, Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris. Printre obiectele păstrate se regăsesc mobila, dar chiar şi celebra pipă sculptată de Brâncuşi însuşi.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 9.2/10 (13 votes cast)
Cum a sculptat Constantin Brâncuşi faţa oraşului Târgu Jiu, 9.2 out of 10 based on 13 ratings

Multimedia

Un clip cu muzica lui Gheorghe Zamfir si imagini din timpul constructiei Coloanei recunostintei fara sfarsit.

Context

Constantin Brâncuşi e doar unul dintre exemplele care ilustrează saltul miraculos făcut de societatea românească în perioada de după Regulamentele Organice şi, mai cu seama, în secolul dintre Revoluţia de la 1848 şi instaurarea comunismului. Un secol de aur în cultura română, care a beneficiat de iscusinţa unei clase politice democratice oneste, însufleţită de idealuri patriotice. A fost o întâlnire fericită între această clasă politică, reprezentată de figuri ca Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Brătienii, Iuliu Maniu şi lideri providenţiali cum au fost Cuza, Carol I, Ferdinand şi regina Maria. Dacă din epoca lui Shakespeare şi Cervantes, la câteva secole dupa ce scrisese Dante, Ţările Române nu păstrează decât o epistolă de câteva rânduri, urmată câteva secole de opere literare modeste ideatic şi estetic, o adevarată renaştere spirituală are loc în acest secol de aur. Explodează rând pe rând generaţia Junimii, Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, cu Titu Maiorescu drept spirit tutelar, urmată de generaţia care s-a bucurat de liniştea de creaţie de după Războiul de Independenţă şi înfăptuirea României Mari. Cu un contact intens cu lumea academică şi politică occidentală, se afirmă acum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu - în literatură, Eugen Lovinescu şi G. Călinescu - în critică, George Enescu şi Dinu Lipatti în muzică. În artele plastice, generaţia lui Nicoalea Grigorescu şi Ştefan Luchian e urmată de cea a lui Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Theodor Pallady. Ceea ce uimeşte cu adevărat e trecerea pe care cultura română o face de la o poziţie marginală, decuplată de mersul ideilor în Europa, la una de avangardă. Poetul Tristan Tzara şi pictorul Marcel Iancu pun bazele mişcării dadaiste, cea care avea să inspire şi suprarealismul, iar în teatru, Eugen Ionesco, avându-l ca precursor pe Urmuz, pune bazele dramaturgiei absurdului. În sculptură, operele lui Constantin Brâncuşi deveniseră atât de moderne şi de abstracte, încât vameşii americani au avut nevoie de confirmarea ambasadei pentru a le permite accesul în Statele Unite. O dovadă, fie ea şi anecdotică a faptului că artistul îţi depăşise cu mult epoca. Drumul parcurs de cultura română în acest secol de aur echivalează cu călătoria epică întreprinsă de Brâncuşi, care pleca desculţ din satul Hobiţa, judeţul Gorj, pentru a ajunge la Paris, în centrul atenţiei suflării artistice mondiale.

Mai multe articole din secțiunea Destinatii
Meniu
Facebook
Alte pagini
Imagini

Mai multe fotografii pe aceasta tema gasiti in urmatoarea

galerie de imagini

Imaginile pot fi descarcate si folosite pe orice site, fara notificarea prealabila a autorului, dar cu mentionarea sursei.

Harta

Pentru a ajunge mai uşor la acest obiectiv turistic, aveţi mai jos o hartă
Căi de acces: dinspre Bucureşti, prin Râmnicu Vâlcea, pe DN67. Din Hunedoara, prin Petroşani, pe DN66 / E79. Dinspre Drobeta Turnu Severin, pe DN67.
Strada Unirii e principala arteră a oraşului, fiind suprapusă peste DN67, care leagă Drobeta Turnu Severin de Capitală (prin Calea Bucureşti).

Harta
Links