de Victor Grigore, Webphoto.ro

Unul dintre cele mai durabile şi mai fascinante imperii din istorie, Imperiul Bizantin, a apărut când Diocleţian a luat decizia de a împărţi Imperiul Roman în două părţi. Decizia era una practică, dat fiind că decadentul imperiu era asediat de numeroase triburi barbare şi era prea vast pentru a fi condus doar de la Roma. Întrucât se întindea din Orientul Mijlociu în Marea Britanie şi în Nordul Africii, dura luni de zile ca o corabie să îl străbată de la un capăt la altul, iar efortul de a muta trupe era încă şi mai costisitor.

bizantin

Diocleţian e cunoscut ca un persecutor de creştini, dar în anul 330, când a creat Imperiul Roman de Răsărit, creştinismul era deja un fenomen de masă, răspândit printre sclavi şi soldaţi, mai ales în această parte orientală, unde îşi avea şi originile.
Dar succesorul său, Constantin cel Mare, e considerat adevăratul fondator al Imperiului Bizantin, după ce a anulat legile care îi persecutau pe creştini şi a mutat capitala într-un oraş care i-a purtat numele: Constantinopol. Numit mult mai târziu Istanbul de către turci, Constantinopolul a fost fondat pe locul unei colonii greceşti numite Byzantium. Numele de imperiu bizantin e totuşi o creaţie modernă, din Secolul Luminilor. Bizantinii înşişi nu foloseau acest nume inventat de scriitorii iluminişti, ci îşi numeau regatul Romania, considerându-se succesori de drept ai Romei. Limba latină era la început limba oficială a statului, dar şi conducătorii au început să adopte greaca, după doar o generaţie.

Theotokos Iisus Hristos

Romanii aveau o admiraţie profundă pentru cultura greacă. Deşi dispreţuiau armata grecilor, pe care îi considerau slabi şi efeminaţi, le-au împrumutat întreg panteonul cu zeităţi, imitându-i în literatură, politică, filosofie, sculptură şi celelalte arte. Mai mult, ambiţioşii împăraţi romani îl aveau ca model pe Alexandru cel Mare, macedoneanul vorbitor de greacă născut nu departe de Salonic. Astfel, se poate spune că imperiul bizantin reprezintă punctul culminant al fuziunii greco-romane.

marmura

Jumătatea vestică a imperiului roman nu numai că a dispărut ca stat în secolul 5, dar societatea sa în ansamblu s-a degradat, cucerită de triburile de barbari (la propriu şi la figurat). Dacă pentru apus urma să vină “întunecatul ev mediu”, Răsăritul a mai supravieţuit şi a prosperat încă un mileniu.
Civilizaţia noastră datorează mult bizantinilor, în special păstrarea cunoştinţelor Greciei antice şi ale Orientului. De exemplu, vest-europenii îi vor redescoperi pe Platon şi pe Aristotel abia în Evul Mediu, când cărturarii au intrat în contact cu traduceri arabe ale filosofilor greci, studiaţi de un islam mult mai permisiv la acea dată. E imposibil să ne imaginăm Renaşterea fără ideile şi învăţaţii care au migrat de la Constantinopol după cucerirea oraşului de către otomani.

icoana pe lemn crucificare

Mai important de atât, bizantinii şi-au folosit cunoştinţele de filosofie pentru a crea sofisticata teologie creştină şi cunoştinţele lingvistice pentru a transmite o dogmă nealterată. Disputele dogmatice au fost chiar în centrul vieţii sociale şi politice a Imperiului Bizantin. Bizanţul a creat conceptul de simfonie, o modalitate de armonizare a religiei cu puterea politică: împăraţii se comportau ca autocraţi şi controlau Biserica, dar erau deseori criticaţi de către patriarhi, care aveau privilegiul interpretării corecte a Cuvântului Sfânt. E mai puţin cunoscut că au existat mai mulţi împăraţi bizantini excomunicaţi de către patriarhii de la Constantinopol, decât capete încoronate care să fi primit aceeaşi pedeapsă aspră din partea Papei de la Roma.

insccripite crestina

Ereziile erau o temă disputată aprins pe şcena politică, aşa cum a fost cazul arianismului sau a monofizismului. Împăraţii înşişi convocau sau participau la consiliile ecumenice pentru a lămuri aceste dispute, unde cei mai reputaţi teologi din Răsărit şi Apus luau parte. Aşa a fost cazul conciliilor de la Nicea (astăzi, Iznik, Turcia) şi Constantinopol (Istanbul, Turcia), acolo unde Crezul creştin a fost elaborat articol cu articol.

muzeu

Dar cea mai importantă importantă dispută din imperiu a fost cea între iconoclaşti şi iconoduli, respectiv, adversarii şi apărătorii icoanelor. Cele două tabere au preluat puterea pe rând, uneori cu iconoclaştii domnind la Constantinopol şi apărătorii icoanelor ripostând din Vest, în special de la Milano, Ravena şi alte cetăţ unde se găsesc şi astăzi superbe mozaicuri şi icoane. În cele din urmă, cultul icoanelor a triumfat definitiv în Imperiul Roman de Răsărit, acesta fiind adevăratul act de naştere al ortodoxiei, şi nu ruptura ulterioară de catolicism, cum, în mod eronat, se crede.

bunul samaritean sf gheorghe

Pentru creştinii ortodocşi, icoanele sunt un element crucial în ritual şi în felul în care înţeleg lumea. Icoanele nu sunt idoli, aşa cum acuza mişcarea iconoclastă, ci reprezentări teologice ale dogmei creştine. Icoana e o reprezentare simbolică a vieţii de apoi, ea prezintă elementele inefabile al divinului şi sfinţenia. Pentru artiştii răsăriteni, acurateţea teologică era de căpătâi, de aceea nici nu au perseverat în studierea formei fizice, cum făcuseră anticii şi apoi modernii de după Renaştere. Credincioşii ortodocşi sunt foarte ataşaţi de icoanele lor, care prezintă misterul de nepătruns al Întrupării lui Hristos şi misterul Treimii. Pentru credincios, Hristos însuşi e icoana supremă, paradoxul inaccesibil minţii omeneşti, prin care Cel Necuprins intră în forma finită a materiei şi Cel Nevăzut devine vizibil.

porticul Maica Domnului

Avansul teologiei bizantine faţă de gândirea apuseană are câteva explicaţii. Cea mai importantă e că, în vreme ce Vechiul Testament e scris în Aramaică, limba de circulaţie a Orientului Mijlociu, Noul Testament (inclusiv cele patru evanghelii) e scris în totalitate în greaca veche. În timp ce Vestul folosea traducerea latină şi interzicea traducerea în limbile naţionale ale foştilor barbari (considerate imature şi vulgare) până la Reforma lui Luter din secolul XV, lumea ortodoxă nu a avut nevoie de o traducere pentru a înţelege subtilităţile textului sacru. Mai mult, a existat aici o legătură neîntreruptă cu filosofia greacă antică, precum şi cu doctrinele speculative din Orient.

ingroparea lui Hristos

Muzica, sculptura, literatura şi alte arte au creat o singură cultură, greco-romană. Situat la întretăierea rutelor maritime, Constantinopolul era cel mai mare oraş al timpului său, depăşind cu mult Roma. Avea reţele complicate de străzi şi clădiri uimitoare, pentru care Hagia Sofia încă stă mărturie. Vreme de o mie de ani, ea a fost cea mai mare biserică din toată creştinătatea, iar după ce a fost convertită într-o moschee, toate lăcaşurile de cult musulmane i-au imitat forma.

ceramica bizantina
Imaginile de mai sus sunt din Muzeul de Artă Bizantină din Salonic.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)
Imperiul Bizantin, o împărăţie creştină de o mie de ani, 10.0 out of 10 based on 2 ratings

Mai multe articole din secțiunea Destinatii
Meniu
Facebook
Alte pagini
Imagini

Mai multe fotografii pe aceasta tema gasiti in urmatoarea

galerie de imagini

Imaginile pot fi descarcate si folosite pe orice site, fara notificarea prealabila a autorului, dar cu mentionarea sursei.

Links