de Victor Grigore, Webphoto.ro

Personajul cel mai apropiat de tipologia lui Ataturk e probabil Napoleon Bonaparte: un militar cu reuşite strălucite pe câmpul de luptă, un reformator implicat în toate aspectele vieţii, cu o moştenire care trăieşte până în zilele noastre. Ataturk a avut la dispoziţie doar 15 ani de putere politică pentru a transforma un imperiu decadent, atacat de aproape toţi vecinii săi şi aliaţii acestora, într-o ţară modernă. A început industrializarea ţării şi a revitalizat economia în timpul Marii Crize Mondiale, inspirând entuziasm şi ambiţie unei populaţii cu o rată a analfabetismului de 92%. Schimbările culturale şi religioase iniţiate de Ataturk sunt impresionant de vaste: a schimbat până şi alfabetul, ceva ce nu îndrăznise nici măcar Petru cel Mare în timpul reformelor din Rusia.

Primul preşedinte al Turciei a primit la naştere un nume predestinat: Mustafa (Alesul). Celelalte două nume i-au fost adăugate ulterior de cei care l-au cunoscut. În şcoala militară, a primit numele de Kemal (Perfecţiune). Iar când a impus turcilor să adopte nume de familie, în locul numelor din relaţiile tribale anterioare, şi-a luat un nume pe care contemporanii i-l dăduseră deja: Ataturk (Părintele turcilor).

Am pornit pe urmele acestui mare lider, într-un periplu care porneşte de la casa natală din Salonic, pe străzile din Istanbul şi până la locul în care s-a stins.

casa ataturk mustafa kemal
Casa natală din Salonic a lui Ataturk şi statuia care priveşte peste Bosfor din Istanbul

Mustafa Kemal s-a născut în Salonic, un oraş care atunci era parte a Imperiului Otoman. Fostul oraş bizantin (acum în Grecia) era unul cosmopolit, cu o majoritate evreiască, greci, turci şi mai toate naţiunile Balcanilor. Mi-a fost foarte greu să localizez casa lui Ataturk în Salonicul de azi. Dată fiind animozitatea istorică încă nestinsă dintre greci şi turci, clădirea consulatului turc şi a muzeului Ataturk nu e marcată în vreun fel prea vizibil şi cu greu găseşti un localnic care să te îndrume la casa memorială, acoperită cu iederă şi de un gard înalt, pe latura dinspre şosea.

Salonicul e foarte apropiat de Pella, oraşul de baştină al lui Alexandru cel Mare şi al tatălui său, Filip al II-lea Macedon, de la care a moştenit imperiul elen. E o poveste care probabil că l-a impresionat pe tânărul Mustafa, a cărui copilărie a fost marcată de pierderea prematură a tatălui, la vârsta de 7 ani. Mama sa, o femeie religioasă, şi-ar fi dorit să îl vadă imam, dar a trebuit să accepte vocaţia ostăşească a fiului.
Însă în vremea aceea Imperiul Otoman era un califat (o teocraţie) şi o şcoală militară nu însemna şi una laică. Tinerii ofiţeri îşi întrerupeau pregătirea de 5 ori pe zi pentru momentele de rugăciune prescrise de Coran, iar ideile occidentale erau incluse cu greu în manuale.

Ceea ce fusese cândva marele imperiu al Semilunei, întins din Asia, în Europa şi Africa, imperiul care cucerise Constantinopolul şi se oprise doar la zidurile Vienei, era acum o ruină, denumită în cercurile politice continentale bolnavul Europei. Birocraţia sultanului era măcinată de corupţie şi intrigi, populaţia rurală trăia în ignoranţă, iar economia primitivă era incapabilă să mai finanţeze o armată suficient de mare pentru a apăra teritoriile cucerite. Renaşterea, revoluţiile Americană şi Franceză, revoluţia industrială şi restul fenomenelor care au modelat modernitatea vestică avusesera doar ecouri superficiale într-un imperiu condus printr-un sistem politic medieval şi cu părţi importante de populaţie trăind în condiţii preistorice.

Această stare de lucruri a condus la apariţia unei mişcări în cadrul elitei naţionale favorabilă schimbării. O constituţie a fost adoptată pentru scurtă vreme şi grupări publice sau secrete au început să se afirme, cum era cazul Comitetului pentru Unitate şi Progres sau al mişcării Tinerilor Turci.
Cititor de Voltaire şi Rousseau, Ataturk a fost cucerit de ideile Iluminismului şi de dorinţa de a transforma Imperiul Otoman într-o monarhie constituţională. S-a înscris într-o grupare secretă de tip masonic intitulată Patrie şi Libertate, având un rol marginal în revoluţia Tinerilor Turci. Reformele promovate de aceştia erau progresiste, dar nu au reuşit să aducă transformările aşteptate, în timp ce corupţia s-a menţinut la cote ridicate.

După publicarea câtorva articole în ton cu ideile susţinute de Tinerii Turci, Ataturk e arestat pentru scurt timp, apoi detaşat în îndepărtatul Damasc. Războaiele Balcanice şi primul război mondial au scos la suprafaţă calităţile de remarcabil militar ale lui Kemal. Ataturk a fost singurul comandant militar otoman care n-a pierdut nicio bătălie în primul război mondial. Printre confruntările celebre se numără cea de la Gallipoli, rezistenţa în faţa flotei britanice sau luptele cu armata ţaristă.

ataturk statuie
Portretul lui Ataturk ţesut într-o cameră din fostul palat prezidenţial

Dar deznodământul primului război mondial a fost un dezastru pentru otomani, care luptaseră alături de puterile Axei, Germania şi Italia, împotriva Antantei, care a decis împărţirea imperiului. Partea orientală a Imperiului Otoman a fost încredinţată sub mandat Franţei şi Marii Britanii, aici apărând ulterior statele naţionale ale lumii arabe, cum ar fi Libanul, Siria, Palestina sau Arabia Saudită. Inima Imperiului Otoman, Anatolia, strâmtorile Bosfor şi Dardanele precum şi Istanbulul erau râvnite de mai toate ţările aliate. Cu un Istanbul ocupat, sultanul a acceptat pretenţiile ocupanţilor şi l-a însărcinat pe Ataturk să supravegheze predarea armatei.

Ataturk a procedat în sens contrar, organizând o mişcare de rezistenţă, similară celei reuşite de generalui De Gaulle în Franţa celui de-al doilea război mondial. Când britanicii au dizolvat Parlamentul Otoman, Ataturk a creat Marea Adunare Naţională, care din acel moment avea să devină principalul organ politic al ţării. Ataturk a ales Ankara drept capitală, pentru situarea ei în inima podişului Anatoliei.

Victoriile sale din timpul Războiului de Independenţă l-au făcut un erou legendar printre turci, care de acum înainte vor fi complet cuceriţi de carisma mareşalului. Armata condusă de Kemal reuşeşte să împingă dincolo de graniţe ocupantul grec, francez, britanic şi armean, aduncând marile puteri din nou la masa negocierilor pentru un alt tratat de pace.

După obţinerea păcii şi independenţei, Ataturk a proclamat republica (1923) şi a pornit o serie de reforme la o scară uimitoare. Cel mai delicat şi important aspect a fost abolirea califatului, care a transformat Turcia într-un stat secular. Pentru prima dată copiii au putut să studieze în şcoli în care programa nu era dictată de clerici, femeile au primit dreptul la vot, chiar înaintea femeilor din unele ţări occidentale, au fost oficializate căsătorii civile. Turcii au fost convinşi, iar în unele cazuri forţaţi, să renunţe la portul tradiţional oriental în favoarea hainelor europeneşti. Costumele care aveau ataşată şi o valoare religioasă nu au mai fost permise decât imamilor. O asemenea încercare ambiţioasă de schimbare a culturii populare a unei naţiuni nu mai fusese reuşită de pe vremea când Petru cel Mare ordona tăierea cu forţa a bărbilor ţăranilor ruşi.

În reformarea sistemului educaţional, Ataturk a fost consiliat de unul dintre părinţii pragmatismului american, John Dewey. Cea mai dramatică reformă din această zonă a fost abandonarea alfabetului arab în favoarea celui latin (cu doar câteva caractere proprii). Întreaga populaţie a fost nevoită să înveţe noul alfabet (mai uşor decât cel arab) sau chiar să înveţe pentru prima dată să scrie şi să citească. Un program similar de alfabetizare mai derulaseră, din motive propagandistice, comuniştii lui Lenin. O nouă traducere a Coranului a fost promovată. Până atunci, textul arab fusese considerat prea sacru pentru a fi tradus, aşa că era de multe ori memorat şi de puţine ori înţeles de credinciosul de rând. E o iniţiativă care recuperează Reforma făcută în lumea creştină catolică de Martin Luther, cu o jumătate de mileniu în urmă. Multe locuri cu trecut religios şi istoric au fost transformate în muzee, între care şi Hagia Sophia, biserica transformată în moschee după Căderea Constantinopolului.

turcia
Patul în care a murit Ataturk, acoperit cu un drapel ţesut din mătase şi argint

Puterea absolută deţinută de Ataturk din momentul proclamării republicii, până în clipa morţii, a dat naştere unor controverse cu privire la convingerile sale democratice. Dar Ataturk şi-a pus întotdeauna idealurile mai presus de interesele politice. După câştigarea războiului de independenţă, lui Ataturk Paşa i se oferise titlul de Calif, ceea ce l-ar fi transformat într-un lider religios şi monarh absolut, titlu pe care l-a refuzat.
Unul dintre cele mai mari merite ale sale a fost refuzul celor două forme de totalitarism foarte în vogă în epoca sa, o epocă în care se credea că fascismul sau comunismul pot fi scurtături către progres. Tentativa lui Ataturk de a adapta democraţia occidentală la realităţile turceşti ale vremii i-a nedumerit pe contemporani. Hitler l-a numit comunist, Stalin credea că e fascist, în vreme ce Roosevelt spunea că a auzit că e cel mai mare politician din Europa.

Surprinzător, Ataturk a luptat câteva dintre cele mai notabile bătălii ale sale împotriva ţărilor europene, care îl inspiraseră din punct de vedere intelectual (Marea Britanie şi Franţa) şi nu a trăit suficient să vadă ajutorul dat de Statele Unite şi Europa Occidentală, care abia mult mai târziu aveau să considere Turcia ca făcând parte din aceeaşi civilizaţie politică. Mai mult, regimul lui Ataturk a dezvoltat un sistem bancar, agricultura intensivă şi primele complexe industriale în anii Marii Crize Mondiale.

În cea mai mare parte a timpului, sistemul creat de Ataturk a fost unul cu un singur partid, însă nu unul totalitar. Ataturk a încurajat crearea altor forţe politice, dar când acestea au atacat fundamentele laice ale republicii, le-a suprimat, chiar cu un episod limitat de purificare politică. Acest fapt trebuie înţeles ca un ataşament faţă de un sistem constituţional, care apăra câteva valori fundamentale, uneori prin recurgerea la forţă şi violenţă, căci într-o ţară cu peste 98% populaţie musulmană şi o rată a alfabetizarii de 8% (pe atunci), oamenii ar fi putut cădea uşor în capcanele populiştilor, care folosesc retorica religioasă pentru a-şi justifica propriile interese politice.

Modul realist în care democraţia occidentală a fost adaptată realităţilor Turciei post-otomane a fost probabil cheia supravieţuirii pe termen lung a reformelor kemaliste, chiar şi după moartea fondatorului republicii. În Germania, o societate cu tradiţii parlamentare, naziştii au putut prelua puterea totală în mod democratic, speculând slăbiciuni ale democraţiei formale. În Iran, Şahul, un admirator al lui Ataturk, a încercat să imite reformele acestuia într-o ţară încă şi mai orientală. După decenii de progrese vizibile şi câţiva succesori corupţi, poporul iranian s-a întors cu o virulenţă de nebănuit către fundamentalismul islamic, după Revoluţia Iraniană din anii ’70. În schimb, în Turcia, mitul lui Ataturk şi instituţiile pe care le-a creat au supravieţuit şi, în ciuda unei recrudescenţe recente a fundamentalismului, ţara a fost de multă vreme parte a NATO şi e un candidat serios la intrarea în Uniunea Europeană, ca o democraţie autentică.

podul ataturk
Podul Ataturk din Istanbul, unul din numeroasele monumente care îi poartă numele

Cei şase piloni ai ideologiei originale a lui Ataturk trebuie explicaţi şi înţeleşi în contextul lor. Secularismul, de exemplu, nu era îndreptat împotriva religiei, care are doar de câştigat dacă nu mai e folosită în disputele politice. Republicanismul se referă la un sistem constituţional guvernat de legi. În acelaşi mod, populismul nu trebuie confundat cu demagogia, aşa cum e el consacrat în vocabularul european. Sensul său aici e de implicare a poporului în deciziile majore.

Revoluţionarismul se referea la caracterul ireversibil al reformelor lui Ataturk şi infăptuirea lor într-un ritm rapid. Etatismul era văzut ca o metodă de intervenţie a statului într-o economie capitalistă, care respecta proprietatea privată şi libera iniţiativă, pentru a produce bunăstare, mai ales în domeniile care necesitau investiţii foarte mari, greu de înfăptuit într-o societate foarte săracă. În fine, naţionalismul era o cale de a construi identitatea naţională a unui popor cu diverse origini etnice, după căderea Imperiului Otoman, fără a implica nuanţele xenofobe şi intolerante asociate acum cu acest cuvânt. Termenul se referea la un naţionalism civic, nu etnic.

În viaţa privată, Ataturk nu a avut aceleaşi reuşite ca în viaţa publică. Femeia alături de care a avut o relaţie de lungă durată s-a sinucis când a aflat că Ataturk s-a căsătorit cu o alta. Şi această căsnicie s-a terminat cu un divorţ, soţia sa trăind în izolare şi tăcere după despărţire. Ataturk şi-a respectat întocmai supranumele de părinte al turcilor, înfiind 13 copii (dintre care, un singur băiat). Prin testament, şi-a lăsat întreaga avere statului turc, exceptând cele necesare creşterii copiilor şi sorei.

Ataturk a murit prematur, datorită traiului foarte agitat, muncii extenuante şi consumului de alcool, într-un apartament din Palatul Dolmabahce. Orologiul din cameră e oprit şi acum la ora la care Ataturk a trecut în eternitate. Vizitatorii aripii în care era fostul Harem al sultanului pot vedea inclusiv patul în care a murit Ataturk, acum acoperit cu un steag al Turciei din mătase, ţesut cu fir de aur şi argint. Statui i-au fost ridicate în toată Turcia, cel mai mare pod din Istanbul îi poartă numele, la fel şi aeroportul internaţional. Sarcofagul său se află într-un mausoleu din Ankara. În Turcia, figura mitică a lui Ataturk e privită cu un respect aproape religios. O lege, asemănătoare celor care interzic negarea Holocaustului, sancţionează orice impietate la adresa Părintelui Turciei moderne.
În București, un bust în onoarea lui Ataturk a fost ridicat în fața Teatrului Odeon, de pe Calea Victoriei.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (7 votes cast)

Mai multe articole din secțiunea Destinatii
Meniu
Alte pagini
Imagini

Mai multe fotografii pe aceasta tema gasiti in urmatoarea

galerie de imagini

Imaginile pot fi descarcate si folosite pe orice site, fara notificarea prealabila a autorului, dar cu mentionarea sursei.

Links