Giuseppe Garibaldi, eroul Italiei

Ideologul mişcării unioniste italiene a gost Giuseppe Mazzini, care a aşternut planul reunificării Peninsulei în închisoare, unde era condamnat pentru motive politice. În acea vreme Roma şi împrejurimile erau controlate de către Vatican, Lombardia şi Veneţia de către Austria, Napoli şi Sicilia, de către regii burboni, în timp ce Piemontul şi Sardinia erau regate independente. Mazzini visa chiar la o republică unificată, dar a trebuit să se mulţumească şi cu o ţară unită sub sceptrul regelui Victor Emmanuel al II-lea. O altă figură importantă a unificării a fost pragmaticul conte Camillio Cavour, primul ministru al lui Victor Emmanuel, care a avut unele diferende cu Garibaldi.

Garibaldi era născut la Nisa, pe care visa să o recupereze de la francezi prin luptă. Pentru ideile sale revoluţionare, a fost condamnat în absenţă la moarte, dar a reuşit să se salveze fugind în America de Sud. Aici a întâlnit-o pe soţia sa, Anita, de asemenea o revoluţionară ce avea să moară într-un dintre campaniile purtate şi tot de aici şi-a preluat şi ţinuta caracteristică: o celebră cămaşă roşie şi un poncho de gaucho.

Povestea de viaţă a lui Garibaldi seamănă mult cu aceea a lui Simon Bolivar sau a lui Che Guevara, fugind dintr-o ţară în alta pentru a răspândi revoluţia. A participat la revolte în Brazilia şi Uruguay, unde a stat mai bine de un deceniu. Ca un adevărat aventurier, a călătorit pe mai multe continente, până în China, făcând comerţ sau atacând vase militare. Cel de-al doilea exil şi l-a trăit în America de Nord, în New York.
A fost membru al mişcării subversive Tânăra Italie (Giovine Italia), creată de Mazzini şi s-a folosit de agitaţia revoluţiei liberale europene de la 1848 pentru a-şi pune în practică ideile. A adunat mii de voluntari în mai multe campanii în slujba regelui Victor Emmanuel II al Sardiniei împotriva Austriei şi a francezilor, care apărau puterea papală.

Garibaldi s-a proclamat dictator al Siciliei şi a mărşăluit înapoi spre nord către Roma, cucerind Napoli. Procesul reunificării a durat câteva decenii, incluzând mai multe campanii militare succesive, eforturi diplomatico-politice şi de popularizare a programului revoluţionar. Dacă ideile naţionaliste nu au fost suficient de puternice la început pentru a disloca sprijinul tradiţional pe care omul de rând îl acorda regelui şi Bisericii, în timpul marşurilor lui Garibaldi, susţinerea populară a crescut până la nivelul unui entuziasm general.
Astăzi există separatişti din nord şi sud care îi acuză pe conspiratorii implicaţi în unificarea Italiei că au participat la un complot malefic ce a nedreptăţit fie nordul, mai dezvoltat şi mai civilizat, fie oraşele din sud, care deţineau bogăţii uriaşe, cum era cazul Neapolelui, dar procesul a fost o evoluţie firească a naţiunii italiene moderne.

Această statuie ecvestră a lui Garibaldi se găseşte în Gianicolo, pe o colină de pe care se vede bazilica San Pietro din Vatican sau râul Tibru, pe o altă parte. Monumentul e aşezat pe locul unde a avut loc o importantă bătălie dată de voluntarii lui Garibaldi cu francezii chemaţi de Papă. Creată de Emilio Gallori, statuia a fost inaugurată în 1895. Statuia Anitei Garibaldi e mai recentă şi e opera lui Mario Rutelli. În perioada fascistă, ansamblul care îi comemorează pe eroii italieni a fost refăcut de Giovanni Jacobucci.