Perfecţiunea pierdută a sculpturii antice greceşti

Ceea ce devine cu adevărat şocant e mileniul şi jumătate, până la renaştere, când muzele par amuţite. Europa se cufundă în barbarie prin revărsarea triburilor migratoare, incapabile să interpreteze corect nici arta nici revelaţia creştină. Aceasta din urmă e văduvită peste un mileniu de caracterul solar al iubirii creştine, alungat din necesitatea de a impune o etică strictă, şi recuperat abia prin apariţia curentului umanist.

Când din comerţul naval apar primii capitalişti care profită de libertăţile oraşelor state italiene, pasiunea pentru arta antichităţii e redeşteptată, la început ca un mod de marcare a prosperităţii unor familii. Din pământul peninsular sunt dezgropate statui şi fragmente de o frumuseţe ireproşabilă, ce încep să fie expuse, la început în aer liber, apoi studiate şi copiate de viitorii maeştri ai Renaşterii. Artiştii care îşi exersau talentul doar în decorativul religios, redescopereau trupul.

Două personaje ale mitologiei greceşti, zeiţa Isis şi Eros (Cupidon), şugubăţul care îi înflăcăra pe cei săgetaţi

Era o lume fascinantă, pe care noi înşine nu o mai putem recepta decât prin optica renascentistă. Suntem captivaţi de echilibrul deplin al formelor, de proporţiile perfecte, de modalitatea în care, în perioada elenistică, începe să fie redată mişcarea corpului uman, torsiunea, apoi freamătul emoţional. Dar gustul anticilor era departe de acest rafinament al marmurei impecabil şlefuite. Statuile antichităţii erau cel mai adesea pictate în culori dintre cele mai vii, pe gustul pestriţ al unor meridionali ce se amestecau pe nesimţite cu orientalii, parte şi ei ai spaţiului elenistic, instituit de Macedon. Pe faldurile veşmântului unei zeiţe erau imitaţii de proderii multicolore, din care trebuie să se fi inspirat exuberantele veşminte imperiale şi ecleziastice bizantine.

Foto stânga: Deşi alegerea lui Obama a fost receptată ca un eveniment major în istorie, Imperiul Roman a avut cel puţin un împărat de culoare, Septimius Severus, primul dintr-o dinastie. Datorită reprezentărilor artistice păstrate ştim astăzi cum arăta.

Foto dreapta: Personalitatea politică a antichităţii rămâne Alexandru Macedon, cuceritorul zeificat, cu un chip foarte efeminat.

Hrăniţi de legendele despre zeii din Olimp şi despre bătăliile pentru Troia ori cu barbarii, figurile sculpturale au început să se smulgă literalmente din piatră, întrucât basorelieful a fost printre primele manifestări ale măiestriei cioplitorilor greci. Aceste basoreliefuri ornau sarcofagele regale, iar apoi frizele templelor numeroaselor zeităţi elene. A urmat apoi democratizarea secolului lui Pericle şi primele statui exemplare cu eroi umani apar în rând cu zeii. Apar şi primii maeştri ai sculpturii universale ale căror nume au rămas consemnate: Fidias, autorul monumentalei statui a lui Zeus şi Praxiteles, cel care le arată muritorilor frumuseţea zeiţelor, urmat de Alexandru din Antiohia, părintele faimoasei Venus din Milo şi de nenumăraţi artişti desăvârşiţi.

Homer, primul mare povestitor al lumii şi statuia decapitată a unui împărat roman, lângă un capitel ionic

Romanii vor împrumuta arta cioplitului în marmură şi piatră împreună cu panteonul, adăugându-i acestuia figurile împăraţilor proprii, destinaţi nemuririi. Firi practice, romanii au trecut de la o artă destinată desfătării simţurilor, la o artă instrumentalizată politic. Reprezentările standard ale împăraţilor şi nobilimii romane sunt completate cu monumente propagandistice, cum e columna lui Traian.

Riturile dionisiace, parte din surprinzătoarea istorie a erotismului grec