Podul Albert – podul elegant al Londrei

Cu siguranță, nu e inconfundabil ca podul de lângă Turnul Londrei, cu puntea sa retractibilă, nici nu are în spate decorul City-ului, care alte traversări din centru, dar Podul Albert se distinge prin înfățișare. E drept că mai sunt două poduri care-i seamănă (Chelsea, în amonte, și Hammersmith, în aval) dar podul cu nume regal are cabluri și armături mai mari și mai strălucitoare, care-l fac mai pitoresc.

 Puțină istorie despre poduri

Acest pod a fost îmbunătățit în decursul lungii sale istorii de un secol și jumătate prin mai multe metode, ceea ce ne dă ocazia să aflăm câte ceva despre transformările acestei tehnologii. Din antichitate, oamenii au dezvoltat ideea simplă de a conecta două maluri apropiate ale unui râu îngust printr-o lespede de lemn. Pentru a extinde acest suport în lungime și lățime, s-au adăugat piloni dedesubt, inclusiv în apă. Lucru problematic pe cursurile de râuri mai vijelioase sau mai adânci. Podurile s-au îmbunătățit și au devenit mai impresionante, dar principiul a rămas același: dacă vroiai să ajungi mai departe, aveai nevoie de piloni mai numeroși și mai solizi din loc în loc. O metodă costisitoare, care obturează traficul fluvial.

Cu acest design simplu, numit pod cu grindă în consolă, romanii au ridicat structuri impresionante – viaducte și apeducte peste văi adânci. Dar și cel mai mare pod al antichității, podul peste Dunăre, pe care împăratul Traian i l-a cerut lui Apolodor din Damasc, pentru a invada Dacia. Aceste structuri foloseau de asemenea un alt element cheie de arhitectură al timpului: arcul roman, folosit pentru a susține și alte construcții cu ziduri și coloane, disipând greutatea.

În Evul Mediu, un venețian, Fausto Veranzio, a avut o idee revoluționară în 1595. El a imaginat un pod, care avea două turnuri înalte pe fiecare mar, de care atârnau lanțuri grele, de care se prindea puntea de lemn, pe care se circula. Ideea folosea probabil alte trăsături găsite anterior la podurile retractabile de peste șanțurile cu apă din jurul cetăților sau la frânghiile întinse ca o balustradă, pe care se suțin micile podețe de lemn. Ideea era genială, dar a început să fie folosită pe scară largă abia două sute de ani mai târziu, în secolul XIX.

Foarte curând, lanțurile au fost înlocuite cu cabluri groase de oțel, urmare a dezvoltării siderurgiei după revoluția industrială. Iar proiectul inițial a fost modificat, mutând perechea de turnuri de pe maluri, mai aproape de mijlocul râului. Așa a apărut podul cu cabluri sau hobanat. El a fost norma pentru țările avansate în secolul XIX. Poziția pilonilor și a cablurilor a mai fost ajustată, de asemenea, cei mai mulți ingineri ajungând la concluzia că rezultatele optime se obțin cu piloni înalți plasați cam la o treime sau la un sfert de capetele podului. Iar cablurile trebuiau să fie fixate aproape de vârful pilonilor și prinse de tăblier din loc în loc, ceea ce crea un evantai estetic de raze, care păreau să strălucească pornind din vârful coloanelor.

În 1801, în Penssylvania, invetatorul James Finley a dus podurile cu un pas înainte. În loc să folosească multe cabluri sau lanțuri, coborâte din vârf, el a folosit asemenea cabluri parabolice doar pentru extremitățile podului (rezultând un desen ca un V răsturnat). De aceste cabluri-suport a atârnat cabluri verticale, de care era fixat tăblierul din loc în loc. Podul suspendat se năștea astfel. O metodă superioară, care avea să înlocuiască precedenta metodă cel puțin pentru podurile foarte lungi. Și astăzi, e metoda folosită de cele mai mari poduri din lume.

Un eșec frumos

Podul Albert din Londra poate fi considerat o formă de tranziție între podul hobanat și podul suspendat. Construit în 1873 de Rowland Mason Ordish, el folosea o metodă originală, patentată ca „sistemul Ordish-Lefeuvre”. Sistemul folosea atât cabluri așezate ca niște raze, dar și bare verticale de fier forjat, pentru a susține puntea. Rowland Ordish și William Le Feuvre au vrut să folosească patentul pentru prima dată la podul londonez. Dar din cauza unor întârzieri birocratice, politico-economice, au reușit să termine mai întâi un pod făcut după același proiect în Praga. Podul Frank Josef peste Vistula a fost demolat între timp, așa că azi Albert Bridge e singurul care mai e mărturie a inovației lor.

Oricât de inovativ ar fi fost metoda lor, arhitecții britanici nu puteau prevedea explozia traficului din secolul XX. În special traversările artileriei grele, trupelor și vehiculelor militare din timpul războiului mondial au afectat serios structura de rezistență. Și în ziua de azi, podul are o placă pe care scrie că trupele trebuie să nu mărșăluiască la unison la traversarea podului. Așa că în 1973 Podul Albert a suferit o reproiectare și reconsolidare, care l-a transformat mai mult într-un pod suspendat contemporan.

Putem spune că Podul Albert a fost un eșec în toate privințele. Inginerește, a necesitat intervenții structurale. Doar 11 ani după inaugurarea din 1873, podul a început să fie întărit. Barele de fier au fost înlocuite cu cabluri, transformându-l într-un pod cu suspensie. Chiar și așa, a fost nevoie să fie impuse limitări de trafic pentru vehicule mai mari de două tone. S-au făcut și propuneri mai drastice, de la demolarea completă la transformarea în pod pietonal, pentru că riveranii erau totuși atașați sentimental de imaginea lui. Refacerea a fost varianta care a avut câștig de cauză.

Financiar, a fost de asemenea o cauză pierdută. Inițial, trebuia să fie un pod profitabil, cu taxă, după cum atestă și gheretele de la capete. Proiectul a afectat și alt pod cu plată peste Tamisa, podul Battersea, pe care compania constructoare a fost obligată prin lege să-l cumpere. În cele din urmă, Londra a renunțat total la practica taxării traversării râului, care doar îngreuna traficul. Dar gheretele au rămas la locul lor, ca un suvenir, valoros acum, pentru că sunt singurele cabine de acest tip rămase în oraș.

Totuși, podul lat de 12 metri și lung de 220 e o imagine reprezentativă a Londrei. Și e unul din locurile din oraș asupra cărora Rowland Mason Ordish și-a lăsat amprenta. Celelalte sunt viaductul Holborn și cupola sălii de concerte Royal Albert Hall.

Mai multe despre: Destinatii • arhitectura • Londra • pod • Rowland Mason Ordish • Tamisa