Imagini din comunism

Uitarea vindecă, dar fără memorie nu poate exista nici adevăr nici conștiință de sine. Pentru cei care au uitat cum arăta viața de zi cu zi în comunism și, mai ales, pentru generațiile care nu au trăit acele vremuri, Muzeul Militar Național a avut o inițiativa excelentă, lănsând o expoziție în cadrul căreia e prezentat traiul cotidian din perioada comunistă.

În muzeu e reprodusă o sală de clasă tipică din acea perioadă, cu bănci uzate și tabloul lui Nicolae Ceaușescu, asupra căruia fiece copil din această țară își ridica ochii în cele șase ore zilnice petrecute la școală. Tabloul dictatorului, care înlocuise icoana, era încadrat de o stemă a RSR (Republica Socialistă România) și de sigla Partidului Comunist (PCR), secera și ciocanul, care simbolizau alianța dintre țărani și clasa muncitoare împotriva exploatatorului burghez.

Până să ajungă să poarte salopeta albastră a proletarului, copilul născut în Republica Socialistă România se obișnuia cu alte câteva uniforme. La grădiniță primea numele ușor războinic de șoim al patriei și o camasă portocalie. Era și singura uniformă oarecum veselă, pentru că odată devenit pionier trebuia să poarte doar camașa albă și sacoul bleumarin, firește împreună cu nelipsita cravată roșie. La liceu, fetele îmbrăcau înfiorătorul sarafan albastru, iar băieții o ținută la fel de anostă.

Cei mai silitori primeau însemne aproape militare: trese și șnururi de culori diferite: roșu, pentru comandantul de grupă, galben, pentru comandantul de detașament și albastru, pentru comandantul ”pe unitate” (pe școală). Spiritul cazon era propriu unei dictaturi care închisese etanș frontierele pentru oamenii de rând, elevul înregimentat încă din adolescență putea fi identificat chiar și pe stradă după numărul matricol pe care îl avea cusut pe mânecă. Cum toată țara era o imensă închisoare, trecerea unui număr pe o haină, nu mai părea ceva neobișnuit.

Expoziția e în mod involuntar și una dedicată kitsch-ului, pentru că lipsa de posibilități și producția de serie destinată ”omului nou” au compromis gustul estetic al românilor. Vă veți întâlni aici cu bibelourile așezate pe televizor, mileurile din macrame, peștele de sticlă și balerină, ori cu sticlele de băuturi străine păstrate în vitrină ca trofee.

Televizorul alb-negru era unul din ”personajele” centrale ale sufrageriei românului obișnuit. La el se puteau urmări cele două ore de program zilnic ale singurului post național, constând în cea mai mare parte din cântece patriotice și emisiuni de propagandă. Prin comparație, programul televiziunii bulgare, recepționat cu antene improvizate, părea aproape occidental, pentru că difuza meciuri de fotbal internaționale și chiar filme americane, fie ele și dublate în bulgară.

Expoziția reușește să redea doar o mică parte din atmosfera de sărăcie și lipsa de speranță din anii comunismului. Teroarea instaurată de Partid cu ajutorul Securității și Miliției, înfometarea unei populații obligată să se prezinte la alimentară cu buletinul pentru a primi rații de 200 de grame de salam sau sentimentul de cobai pe care îl dobândești când curentul e întrerupt sistematic aproape în fiecare seară sunt doar câteva dintre lucrurile pe care o asemenea expoziție nu le poate reda.