Obiceiuri de Paște în Spania. Procesiunea impresionantă din Săptămâna Mare și originile ei

În procesiunile publice din Săptâmâna Mare poți regăsi partea cea mai profundă a sufletului andaluz și istoria medievală a Europei. Totul ar putea fi redus la o exprimare sinceră a credinței poporului spaniol, dar semnificațile gesturilor și rădăcinile istorice sunt foarte diverse. Ele sunt legate de ideea de pelerinaj și a asista la procesiuni e într-adevăr o călătorie nu doar geografică, dar și în timp.

Asemănarea cu Hristos e esența vieții creștine, a cărei curgere e dată de rememorarea faptelor biblice, punctată de sărbătorile de peste an, între Crăciun și Paște. Abolirea timpului laic în timpul sărbătorilor, și înlocuirea lui cu timpul liturgic (care încorporează legende și întâmplări mitologice) e cel mai bine descrisă de Mircea Eliade în cartea sa, Mitul eternei reîntoarceri. Pentru ca acest proces regenerativ să aibă loc, arta și ritualul sunt indispensabile.

Ecouri din istorie
Problema formei în care ar trebui reprezentată această rememorare a faptelor biblice a fost la originea primei falii majore din interiorul creștinătății, o separație, care contină până în zilele noastre. E vorba de lupta dintre iconoclaști și apărătorii icoanelor. Iconoclaștii îi acuzau pe iconoduli că își fac idoli din imaginile pictate ale Fecioarei Maria și ale lui Hristos, trecând la distrugerea acestor imagini la modul cel mai brutal. Concepția iconoclastă era probabil influențată și de erezia lui Arie al Alexandriei, care refuza dogma Sfintei Treimi, în special poziția lui Hristos, ca „de o ființă cu Tatăl”. E destul de probabil că tot din mediul arianist a pornit și Islamul, care la origini nu părea a fi decât o sectă creștină. Iconoclasmul va reapărea în Occidentul Creștin prin apariția Reformei, care refuza arta și arhitectura catolică.

Pe de altă parte, iconodulii (sau iconofilii) își iubeau cu mare ardoare icoanele, pe care le considerau obiecte sacre. Ei susțineau că Hristos Însuși e o Icoană a lui Dumnezeu, o imagine vizibilă, într-o formă tangibilă, a Celui Nevăzut. Astfel, ei luau întruparea Domnului ca argument pentru posibilitatea ca materia să poată fi însuflețită de Duhul Sfânt și să poată reprezenta ideea de sfințenie. Când au triumfat în luptele interne din Imperiul Bizantin, acești iconoduli au fondat Biserica Ortodoxă. (Evenimentul are loc în 843 e.n., deci mult înainte de schisma cu Biserica Catolică, din 1054, care e momentul formal al separației.) Totuși, deși ortodocșii acceptau reprezentarea artistică a personajelor biblice, ei insistau ca acele reprezentări să rămână simbolice. În acest mod, privitorul trebuia să facă efortul interpretării și decodării lor în inima sa. Până în zilele noastre, iconografia bizantină refuză reprezentarea realistă a volumelor, atunci când pictează corpul uman, în vreme ce sculpturile sunt aproape absente din bisericile ortodoxe. Drumul urmat de arta occidentală după Renaștere nu putea fi mai diferit.

Deși cu mai puține subtilități, islamul avea o calitatea majoră, aceea de a prezenta cu limpezime și fără posibil echivoc dogma Dumnezeului unic. O idee simplă și puternică, devastatoare pentru zeitățile numeroase ale triburilor arabe și berbere, care va aprinde o nemaivăzută expansiune militară, atât în Răsărit, pe teritoriile Imperiului Bizantin, cât și în Apus, în Peninsula Iberică. Aveau să înceapă cele șapte secole de stăpânire maură în Spania, iar acest triumf militar era consecința fervorii religioase. Cea mai mare parte a Islamului e iconoclast, interzice reprezentările divine, chiar și cele animale, pe care le înlocuiește cu o abundență de decorațiuni caligrafice, geometrice și florale. E grăitor că doar în sânul minorității șiite (în special în Persia, Iranul de azi) poți vedea două lucruri rare pentru lumea musulmană: reprezentări grafice ale lui Mahomed și procesiuni publice, pline de dramatism, chiar șocante, în care sunt reluate suferințele îndurate de fiul lui Ali, uneori chiar în spectacole de auto-mutilare.

A existat și în istoria creștinismului o epocă în care comemorarea patimilor era însoțită de autoflagelare, în care fanatismul religios colectiv mergea până la paroxism: perioada cruciadelor. Scopul declarat al cruciadelor era de a elibera Ierusalimul de sub stăpânirea musulmană. Dar existau și suficiente motivații geopolitice din partea papalității și a regilor implicați. Ierusalimul fusese sub control musulman mai bine de patru secole, și nimănui în Roma nu i se păruse o situație alarmantă, dar cruciadele au început să fie predicate la doar câteva decenii după marea schismă din 1054, dintre Roma și Constantinopol. E adevărat că au fost și împărați bizantini, care au cerut ajutor, dar ei au fost ignorați, până când declinul imperiului lor a atins un punct fără întoarcere. Iar apoi, „ajutorul” nu a venit sub forma așteptată, a unor armate organizate, ci a unor gloate fanatizate, care au prădat și devastat Constantinopolul, în marșurile lor spre Orientul Mijlociu. Era foarte convenabil pentru Papalitate să aibă un pretext pentru a-și invada rivalul slăbit, dar și de a-i sparge monopolul asupra locurilor biblice, pline de simbolism. Fără fricțiunile dintre Papalitate și regii seculari din Vest, acest pretext ar fi fost speculat, probabil, înainte de sfârșitul secolului XI, când are loc prima cruciadă.

În Spania, cruciadele au fost întrețesute cu Reconquista, bătălia lungă de opt secole, de recucerire a peninsulei de la mauri. La început, și aceasta era doar un război teritorial între regate vecine, dar a evoluat treptat spre un război religios. Inamicul era același și în Vest și în Est, masacrele erau teribile de ambele părți, lăsând răni încă neînchise, mai ales în lumea Arabă.

Pentru a ridica la luptă mulțimi de dimensiuni nemaivăzute, o propagandă de mari proporții trebuie să se fi desfășurat. Într-adevăr, chiar termenul propagandă provine de la o organizație din sânul Bisericii Catolice, Congregatio de Propaganda Fide (Congregația pentru Răspândirea Credinței). Uneori predicile prelaților erau cât se poate de sincere, cum avea să fie cazul, mai târziu, cu cele rostite de Savonarila, în Florența, dar efectele lor erau incontrolabile, când masele erau înflăcărate de retorica patetică. Chiar cruciații înșiși erau de cele mai multe ori oameni mânați de intenții sincere și erau convinși că îi slujesc lui Dumnezeu, chiar și când săvârșeau cele mai violente acte. O nouă mentalitate se forma în rândurile celor care luau drumul cruciadelor (ce putea dura ani buni), al celor care participau în bătăliile Reconquistei, sau doar auzeau poveștile de război. Un mental colectiv gata de sacrificiu, plin de fapte eroice și demonizând dușmanul.

costumele

În climatul acesta s-au născut unele organizații durabile. Unele erau militare și au supraviețuit până în prezent în altă formă, ca Ordinul Ioaniților (al Cavalerilor de la Malta) sau Ordinul Templierilor. Altele erau de la bun început pur spirituale. Acesta era și cazul Frăției Tăcerii din Sevilia. Ei sunt semnalați încă de la începutul secolului XIV, există și azi, și au creat primele costume folosite în procesiunea din Semana Santa.

Astfel de procesiuni, la o scară mai mică, au avut loc în Ierusalim încă din zorii erei creștine. Acolo, multe legende au ajuns să însoțească fiecare loc de la Via Crucis, creând un folclor pe marginea episodului crucificării, povestit de evanghelii. Cu siguranță că ideea de a reface episodul acesta an de an a venit în urma vizitării locurilor sfinte, cel mai probabil chiar cu ocazia unei cruciade.

Știm cel puțin de un asemenea pelerin, marchizul de Tarifa, care a influențat mult ceremonia din Săptămâna Mare, în secolul XVI. Don Fadrique Enriquez de Rivera a reprodus ceremonia de pe Drumul Crucii din Ierusalim la Sevilla, unde are loc cea mai mare procesiune de acest tip din Europa.

Costumele îi pot șoca pe cei neavizați, pentru că seamănă izbitor cu uniformele purtate de Ku Klux Klan. Organizația rasistă americană e însă mult mai recentă (după Războiul Civil) și nu are legătură cu catolicismul. Deși nu există nicio dovadă, nu putem exclude ipoteza ca americanii să se fi inspirat în alegerea lor din ținutele purtate de hispanicii emigrați în Lumea Nouă, dimpreună cu obiceiurile lor pascale, dar în niciun caz spaniolii nu au adoptat ținuta americanilor.

Pentru adevărații creatori ai acestor costume, ele aveau mult mai multe semnificații, decât simplul avantaj de a te face greu de recunoscut. Pentru a le înțelege, e nevoie să ne întoarcem cu gândul în universul mental al cruciadelor și Reconquistei. Înainte de a da piept cu dușmanul pe câmpul de luptă, combatantul îl întâlnește, într-o formă schimonosită, în legende și povești populare. Pentru musulmani și creștini, celălalt devenea „necredinciosul”. Evreii, care uneori îi ajutau pe musulmani, alteori aveau orientări ambigue, urmau și ei pe lista țintelor. Cu secole înainte de doctrina corectitudinii politice, o reconstituire a crucificării nu putea face abstracție de fundalul etnic, mai ales când tocmai ținutul cu pricina era disputat cu atâta ardoare. Cum spaniolii sunt și urmașii legiunilor romane, nu e greu de ghicit că vor prefera un răspuns mai convenabil la obsesiva întrebare „cine l-a răstignit pe Hristos?”.

Veșmintele castei preoțești evreiești, Kohanim, care erau singurii admiși în Templul lui Solomon, pentru a face sacrificii, erau dintr-o pânză albă, lungă, cu un turban sau coif pe cap. De asemenea, ei erau desculți, pentru că erau pe pământul sfânt al templului. Ultimul Mare Preot, descendent al lui Aaron, fratele lui Moise, a fost ucis de nimeni altul decât Irod, iar descendența aceasta s-a frânt definitiv după distrugerea templului de către romani, în 70 e.n.. Așa că știm cum arătau acele veșminte doar din desene ulterioare, aproximative. E o ipoteză, care nu e amintită astăzi, dar nu e complet absurd să presupunem că hainele de la procesiunea spaniolă erau menită să reprezinte „străinul necredincios” la modul absolut, o combinație de musulman și evreu, scutindu-i pe localnici de la a-și mai asuma rolul de prigonitori în drama biblică. Mai mult, în episodul răstignirii, mulțimea e un personaj în sine, iar portretizarea ei în hainele străinului ar potența drama Victimei. Participanții la procesiune se numesc Nazarenos, ceea ce sugerează intenția de a-i reprezenta pe localnicii din Nazaret.

Evul Mediu e și momentul în care apare teribila instituție a Inchiziției Spaniole. Cei condamnați erau purtați prin tot orașul în exact aceleași haine largi, purtate acum de Nazarenos. Mersul desculț al condamnaților pentru vrăjitorie sau erezie era parte din umilința de dinaintea întâlnirii cu gâdele, care purta și el o glugă neagră. Pentru penitenții de azi, portul e un semn al pocăinței a purta hainele unui condamnat la moarte, iar unii chiar parcurg drumul desculți. Cei care poartă cruci au costume negre diferite, cu o glugă de călău, fără con deasupra. Într-o epocă în care a asista la o execuție publică, sau a fi pasibil de una, făceau parte din amintirile ori spaimele vii, impactul vizual al procesiunii era categoric mult mai mare decât azi. Acest imaginar a fost probabil folosit de ierarihia catolică, în special în regiunile cu triburi recent creștinate, cum fusese Occidentul și avea să fie Lumea Nouă, la fel cum au fost folosite și imaginile foarte puternice ale artei gotice.

Într-un fel, acest mod îngroșat de a explica evangheliile era tot o simplificare, cum fusese și iconoclasmul, când receptorii nu erau pregătiți pentru a decoda simbolismul unor imagini alegorice. Dar la doar câteva decenii după triumful Reconquistei, în 1492, un alt inamic se ivea pentru Biserica Catolică, de astă dată din interior, sub forma Reformei lui Martin Luther. Protestanții puneau accent pe modestie și cumpătare, criticând excesele Bisericii Papale, în locul căreia propuneau o viață guvernată de etică și axată pe studiul strict al textelor sacre, în detrimentul tradițiilor populare. Biserica va răspunde acestei provocări prin și mai mult exces. Grandioasele catedrale ale Renașterii și abundența decorativă a Barocului sunt două răspunsuri date de catolicism provocării protestante. Emotivitatea publică și sentimentul religios erau de asemenea încurajate. Putem recunoaște straturile baroce adăugate în veșmintele superb decorate ale statuilor reprezentând-o pe Fecioara Maria sau în bijuteriile aurite, care închipuie aureolele. Aceste personaje, figurate în mărime naturală, sunt purtate în uriașe care alegorice de membrii diverselor frății, ascunși în spatele unor copertine, sub platformele care par că se mișcă singure. Ei sunt conduși de lideri, care dau ritmul și anunță opririle.

Tot orașul ia parte la procesiune în Săptămâna Mare, în mulțimi foarte mari, care aplaudă carele alegorice, numite pasos. Fiecare confrerie își crează costume și embleme proprii. Simbolismul unanim recunoscut astăzi al acestor costume e acela de penitență, ispășire a păcatelor, prin participarea la cea mai importantă poveste evocată de Evanghelii. Pentru ca un creștin să înțeleagă pe de-a întregul mesajul biblic, trebuie să se pună atât în locul Răstignitului, cât și al prigonitorilor, căci doar asumându-și participarea la decizia răstignirii poate primi și izbăvirea dată de înviere.

O interpretare interesantă, dată de participanții de azi la procesiuni e că forma conică a scufiilor, numite capirote, reprezintă atât smerenia, cât și năzuința către cer, în același mod în care suferința și sacrificiul aduc înălțarea. Veșmântul amintește și de dalmaticul purtat de diaconi și de copiii care asistă la slujbele catolice.

Există mai multe procesiuni, care au loc în această săptămână, pornind din fiecare parohie a unei confrerii, către Catedrala din Sevilia. Unele sunt mai modeste, altele sunt suficient de mari ca să blocheze circulația complet. Multe sunt acompaniate de ansambluri de suflători. Muzica e un adevărat personaj la aceste ceremonii, poate cel mai impresionant. E o muzică sumbră, foarte profundă, funebră, specifică Andaluziei, unde și cele mai mici sate au fanfară proprie.
Din vreme în vreme, o trompetă izbucnește într-un solo sfâșietor ca un bocet de disperare și melancolie, în care e turnat tot sufletul fierbinte al acestei regiuni toride. E sunetul care a acompaniat asalturile militare și triumful a sute de toreadori.

În timpul războiului civil din Spania, procesiunile au fost și ele un factor de polarizare. Comuniștii au atacat bisericile, i-au umilit pe preoți sau chiar ucis, au agresat călugărițele și au distrus simboluri religioase. În orașele controlate de revoluționari, s-a încercat instituirea unui regim laic, dacă nu deschis ateu. Fasciștii au răspuns încurajând manifestările religioase și dând procesiunilor publice noi înțelesuri. Paradele lor erau chiar o repică sau o deturnare a celor religioase, imitând un fenomen curat popular în același mod în care brigăzile fasciste imitau frățiile parohiale, organizatoare de procesiuni.

Mai multe despre: Destinatii • Andaluzia • crestinism • cruciade • Paste • Sevilia • Spania • traditii de Paste