Dacii de pe columna lui Traian, văzuți de aproape la Muzeul Național de Istorie din București

Românii par fascinați de strămoșii lor, fiind și singura națiune modernă, care poartă un nume inspirat de cel al marelui Imperiu Roman. Deși sursele istoriografice la dispoziție sunt firave și interpretabile, pentru unii naționaliști ai zilelor noastre, dacii, populația locală de dinainte de cucerirea romană, sunt chiar mai atractivi decât faimosul imperiu. Poate fi rezistența eroică a dacilor, conduși de marele rege Decebal, care s-a sinucis după pierderea bătăliei, sau o reacție de respingere a culturii occidentale, printr-o echivalare simbolică peste timp a Imperiului Roman cu Uniunea Europeană. Sau poate că atracția vine de la misterioasa cultură și religie dacică, dar urmele arheologice lăsate de daci sunt din nou la mare preț.

În ultimele secole, dacii și romanii au schimbat locul în preferințele publicului pentru titlul de „strămoșul favorit”. Iar o formă de patriotism a fost mereu subînțeleasă în această preocupare pentru trecut. În mod tradițional, elitele i-au favorizat pe romani. Și nu e vorba aici doar de elitele iluministe. Înconjurați de imperii puternice, precum cel otoman, țarist sau de regatul ungar, chiar și primii cronicari au ținut să sublinieze originea latină a românilor. „Toți de la Râm (Roma) ne tragem” era o aximă împărtășită de scriitorii medievali din provinciile istorice ale României, Moldova, Transilvania sau Muntenia.

Muzeul Național de Istorie, București

Elanul patriotic s-a mai estompat câteva secole, mai ales în perioada fanariotă, când Imperiul Otoman a impus un sistem de tip colonial în sudul și estul țării. Elitele locale au căutat o modalitate de acomodare cu stăpânirea, în locul afirmării ethosului național, mulțumindu-se doar cu păstrarea moștenirii creștin-ortodoxe de inspirație bizantină. În mod ironic, tocmai fiii acestor „colaboraționiști”, educați în Vest pe banii părinților latifundiari, vor aprinde o revoluție liberală de durată în Țările Române. Ei vor inventa practic și unifica națiunea română pentru prima dată, pe teritoriul vechii Dacii. Fascinați de ideile Revoluției Franceze și de statul național creat de Napoleon, acești burghezi, socotiți bonjouriști de contemporani, vor aspira la granițele istorice ale Daciei, dar se vor întoarce către romani, ca legătură firească a tinerei națiuni cu Europa și națiunile pe care le admirau.

Predarea dacilor în fața lui Traian

Pentru mai multe generații de intelectuali de excepție, obârșia latină însemna nu doar că românii erau capabili de o revoluție în stil francez, dar și de o unificare de tip italian, ca a lui Garibaldi. Și într-adevăr, pentru aproape două secole, până la fractura reprezentată de ocupația sovietică, de după al doilea război mondial și regimul comunist de o jumătate de veac, care a urmat, reintegrarea în familia latină europeană a fost un țel național, urmat într-un ritm alert al modernizării.

Răspunsul reacționar a inclus și dezgroparea ramurii dacice a familiei. Cei care vedeau instituțiile Occidentului ca pe un import artificial căutau un model de civilizație, bazat pe tradiție și viață rurală, poate chiar un model eroic de independență. Romanticii erau rebeli prin definiție, și ei au avut cu propria idee revoluționară: naționalismul. Națiunea nu mai era văzută ca un proiect politic rațional, ci ca un organism viu, cu un trecut legendar, un suflet și o voință, manifeste fără întrerupere între epocile istoriei. Peste tot în Europa, apăreau reacții de respingere ale Iluminismului, iar scriitori talentați propuneau abandonarea instituțiilor moderne, în favoarea unora organice, specifice civilizațiilor antice, tribale. Cei mai radicali, îl urmau pe Nietzsche, în critica sa făcută creștinismului, pledând pentru întoarcerea la credințele arhaice și la vitalitatea războinică a triburilor antice, de preferință locale. Unii au mers un pas mai departe, amestecând ideile darwinismului timpuriu, cu primele descoperiri ale geneticii, pentru a-și argumenta teoriile rasiste, potrivit cărora orice putea fi explicat prin analiza eredității și originii genealogice. Era vremea ca dacii să devină din nou populari.

Defrișarea unei păduri pentru construcția de drumuri

În mod ironic, monumentul care comemora victoria Imperiului Roman asupra Daciei, columna lui Traian de la Roma, se dovedea cea mai bună sursă pentru a-i cunoaște pe daci. În perioada de avânt al fascismului în Europa, un grup de intelectuali români a început proiectul de reproducere a celebrei coloane monumentale de la Roma, pentru Muzeul de Istorie din București. Și din nou, istoria a jucat o festă, căci după foarte mulți ani zbuciumați, obiectul a ajuns să fie expus abia sub Nicolae Ceaușescu. Dictatorul comunist fusese un internaționalist în tinerețe, în concordanță cu ideologia marxistă, dar avea să descopere valențele naționalismului ca armă politică. Convertirea lui Ceaușescu, la naționalismul cel mai primitiv, a fost atât de puternică, încât propaganda sa a început să îl prezinte ca pe urmașul la tron al regilor daci, Burebista și Decebal. După festivitățile teatrale, prin care Șahul Iranului, Reza Pahlavi, se prezenta ca succesor al împăraților persani Cyrus și Darius, Ceaușescu a aniversat și el 2050 de ani de „existență a statului național român”.

Inspecția trupelor

Acest tip de delir nu a fost întrecut decât de teoriile contemporane ale conspirației, răspândite pe internet. Armate de fani urmăresc acum cu entuziasm documentare realizate de amatori, care susțin despre daci că erau un popor de o vârstă biblică, aflat la originea celor mai multe națiuni din Europa, la originea limbilor și invențiilor europene, și că pot fi identificați inclusiv cu troienii, pe care Eneida îi prezintă ca strămoșii mitici ai romanilor. Într-un mod convenabil, atât admiratorii dacilor, cât și ai romanilor, trec cu mare repeziciune peste secolele foarte îndelungate, în care teritoriile românești s-au aflat sub controlul a nenumărate triburi migratoare. Nimeni nu vrea să se prezinte ca urmașul ostrogoților, hunilor, vizigoților, cumanilor sau pecenegilor, care s-au perindat în jurul Carpaților în cele două milenii de la războaiele lui Traian.

ce putem ști despre daci

Din păcate pentru entuziasmul tinerei generații de internauți, informația pe care o avem despre daci, provine în exclusivitate din relatări accidentale ale unor călători și cronicari, de obicei greci. Este imposibil până și să trasăm precis liniile de demarcație pe hartă și ca forme de civilizație între traci, geți și daci. Cât despre limba vorbită de daci, tot ce au la dispoziție lingviștii sunt un grup de cuvinte, nu din vocabularul de bază, despre care se presupune că sunt de origine dacă, prin eliminare, dat fiind că nu li s-a găsit etimologia într-o altă limbă cunoscută.

Traian ține un discurs trupelor. Construirea unei așezări fortificate

Religia dacilor rămâne la fel de misterioasă, întrucât nu putem afirma sigur dacă era monoteistă sau politeistă. Cel mai faimos zeu al dacilor e Zalmoxis, un personaj fascinant, căruia știm sigur că i se aduceau sacrificii umane. Dar mai existau și alte zeități, precum Gebeleizis, un zeu al fulgerului echivalent cu nordicul Thor. Adoptarea rapidă a creștinismului de populațiile locale, încă din primele secole ale erei noastre, a alimentat speculația că Zalmoxis nu era doar un zeu al lumii de dincolo (echivalent cu Hades) ci un zeu suprem, legat de cultul pitagoreic și de misterele grecești.

Macheta forumului lui Traian din Roma

Deși nu scriau, lăsându-ne mai mult să speculăm în privința lor, dacii erau cu siguranță un popor respectabil al Europei acelor vremi. Aveau așezări fortificate, probabil și un calendar solar și drumuri pavate cu piatră. De asemenea, practicau cu succes mineritul de aur și sare, pe care le valorificau în schimburi comerciale. Talentul artistic al dacilor se manifesta în bijuterii, olărit și statuete din lut, iar acestea sunt doar obiecte ce s-au putut păstra în timp. Din punct de vedere politic, dacii erau suficient de avansați pentru a avea cetăți fortificate, pentru a bate monedă proprie și pentru a forma alianțe cu triburile vecine, cu ajutorul cărora să conducă un război de mare amploare cu super-puterea vremurilor lor.

Aliații dacilor, sarmații și roxolanii

Informația provenind din Columna lui Traian reflectă, firește, punctul de vedere roman, dar poate fi privită și ca dovadă istorică de încredere. Soclul columnei a fost repredus la scara 1:1 în muzeul din București, în timp ce nivelurile superioare sunt expuse fragmentar în sălile adiacente, ceea ce permite o urmărire ușoară și în detaliu a narațiunii. În holul muzeului există, de asemenea, și o machetă la dimensiuni mult reduse a Forului lui Traian. Dacii sunt prezentați într-o manieră respectuoasă de cuceritorii lor, în scenele de bătălie. Inclusiv femeile dace apar ca participând la ostilități, hărțuind armatele și torturând prizonieri.

Construcții ale legiunilor romane și intervenția lui Jupiter în timpul unei bătălii

Dacii pot fi recunoscuți ușor în basoreliefuri, pentru că poartă barbă și căciuli de tip frigian, cu vârful în față, dar cu siguranță firul relatării era și mai ușor de urmărit în antichitate, când coloana era pictată. Bătălii celebre, ca aceea de la Tapae, sunt prezentate în cele mai dure detalii, care includ decapitarea și tragerea în țeapă a prizonierilor. La loc de cinste sunt lucrările edilitare ale romanilor: fortificații, drumuri și podul peste Dunăre de la Drobeta. În cea mai mare parte a timpului, legiunile romane nu erau mașinăria de război cunoscută, ci mai curând un batalion de lucru, capabil să construiască drumuri, să defrișeze păduri și să ridice așezări pentru coloniști pe teritoriul cucerit.

Jupiter intervine de partea romanilor în războiul cu dacii

Aspectele religioase apar și ele, fie că e vorba de augustul împărat, care conduce sacrificiile rituale, sau de zeul Jupiter, care intervine în bătălie de partea romanilor. Sculptați cu ținute diferite, aliații dacilor din triburile de sarmați și roxolani, apar și ei pe columnă.

Mai multe despre: Destinatii • Apolodor din Damasc • arta • Bucuresti • Columna lui Traian • Dacia • dacii • Decebal • istoria romanilor • Muzeul National de Istorie • nationalism • sculptura